Andrei Plesu in Japonia

Andrei Plesu

Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în variatiunile  multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te  simti catapultat pe o alta planeta.   Ca, de pilda, cînd calatoresti în Japonia.

   N-am fost  niciodata în Africa, în Australia  sau în Caraibe.

   Pentru mine, Japonia ramîne, de  aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai  neasimilabil,  mai "strain".

   Te poti simti  strain în Indonezia, parcurgînd drumul de la  Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european "civilizat" într-o enclava  arhaica si, pe deasupra, asiatica.

   Te  poti  simti strain în bucataria chineza, în coloritul, moravurile si inocenta americane, sau în expresia lingvistica a Ungariei vecine, din  care nu poti selectiona nimic cît de cît  familiar.

   În Japonia însa alteritatea  e radicala. 

   Te misti în spatiul unei alte  umanitati, al unei lumi paralele.

   Nimic nu  seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul...

   N-am sa fac demonstratii pretentioase, de  morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de  la obiceiuri curente, de la cum stai la masa  si cum duci la gura, de la bai si closete.

   Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile  sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce  te-ai instalat, cîteva momente de studiu si  acomodare. Caldul si recele, cada si dusul,  reglajul jetului, plus tot felul de mici  ingeniozitati si nuante locale tin spiritul  în alerta si produc, în faza inaugurala,  accidente mai mult sau mai putin picante: te  uzi, te arzi, te sperii.

   Fata de ceea ce  poti  pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi.

   Am avut parte, de pilda,  într-un hotel hiper-modern, de o experienta  unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii  amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri.

   Obiectul m-a confiscat definitiv,  deîndata ce am intrat în baie.

   L-am cercetat  îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate  oricînd sa apara, ca un imperativ categoric.

   Atractia maxima o reprezentau, fireste,  numeroasele butoane de pe bratele scaunului,  însotite de inscriptii în japoneza.

   Am reflectat  cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele  din urma, m-am aruncat în necunoscut.

   În  fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca  o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal.

Odata pornit, mecanismul  functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale.

   Într-o clipita, întreaga baie a  devenit un amplu spectacol de sunet si lumina.

   Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de  complexe miscari de revolutie si rotatie.

   Nu  doar closetul  raspundea incultelor mele  comenzi, ci toate robinetele încaperii,  oglinzile, peretii, pardoseala.

   Proportiile  odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa..

   Am simtit,  împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc  soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure,  inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni.  Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste  misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic.

   Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat.

   Am stat un timp  nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si  m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde  atmosfera era pasnica:  numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori  de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne  perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata  de acest abuz tehnologic closetele  traditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.

În programul calatoriei  mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un  deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte  scump hotel traditional.

   Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe  atunci director al  Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod.

   L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie.  Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu  ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl  tinea blocat. Cabina cu  pricina includea tot felul de scule si  recipiente de lemn care, printr-un  sistem de  scripeti, nu permiteau deschiderea usii  decît  dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si  clatirea...

   La rîndul meu, am încasat prima  trauma cînd, intrînd în camera care îmi era  rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped  gol, fara nici o piesa de mobilier.

   În mintea  mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul.  Intri, te întinzi putin, îti  desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a..m.d.

   Aici nimic.

   Am privit nelinistit spre batrîna  însotitoare care lucra pe post de "bagajist"  si i-am dat de înteles, prin semne limpezi,  ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos  imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul  ei "de zi".

   Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca  nu ma culc înca..

   Nu,  mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea..

   Spre  seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul "vitel". A aparut  o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a  invitat în baie, adica într-o camaruta  îngusta, cu o copaie de lemn patrata.

   "Nu - zic - nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!"

   "Ba, din contra - îmi  semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta - mai  întîi baie! Papa la urma!"

   Dupa cîteva  trecatoare accese de demnitate, cedez: intru  în scaldatoarea de  lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi de nuiele  aromate în mîna.

   Refuz sa ma dezbrac,  insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e  de neînduplecat.

Încropim, pîna la urma ceva,  un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa  care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos  evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa  în care clocotesc legume, mirodenii si brînza  de soia..

   Se ia, cu doua betigase, cîte o  felie de carne si se agita în fiertura din  oala pîna dispare tenta de crud.

   Gheisa ma  asista draconic.

   Primul simptom al  europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în  zeama fara s-o scap dintre betigase.

   Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert.

   Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se  patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc  sa  trisez, ma priveste sever si îmi sopteste  militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca  "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!",  "misc-o!", "stînga-dreapta!",  "hais-cea!". Cina se încheie melancolic, în  insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei  rogojini medievale.

   A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau  semi-lotus e o tortura, mai ales daca se  prelungeste pe toata durata unei mese:  anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.

   Mi-l amintesc, din nou,  pe Toto Enescu, pe post de victima.

   Fuseseram  invitati sa participam împreuna  la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de  statueta de bronz, un Buddha chircit, în  pozitie de rugaciune.

Mic dejun traditional japonez

   Un alt patit  fusese Gabriel Liiceanu.

   Invitat la  masa de  un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a  înteles repede ca are de trecut o proba grea.  Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa  manînce din boluri misterioase, oferite de o  oficianta care aluneca între comeseni pe genunchi.  Dupa scurt timp, filosoful român a  simtit ca pierde  controlul membrelor sale  inferioare.

   Amortite, strabatute de mii de  ace, ele îi confiscau întreaga  atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de  discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul  valah percepe anumite supe extrem-orientale  drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu  cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu  zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata  pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi  stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus.

   Gabriel s-a hotarît, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata  sprijini sezutul pe calcîie. Dupa chinuitorul  "lotus" dinainte, noua postura parea  mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva  minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate  sa suporte întreaga pagoda a corpului.

   În  plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale  picioarelor.

   Sufocat de durere si de sudori  barbare, prietenul meu a adoptat, într-o  încercare disperata  de a iesi la liman, o  noua atitudine, de o riscanta  radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu  trunchiul drept, dominînd - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care  "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena  avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva  patetic.

   Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un  taran  de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata.

   Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei?

   Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi  binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca  fecioara pe pajiste.... Japonezii au  contemplat cu discretie tot acest program  gimnastic, la capatul caruia victima a iesit  din joc, lichidata. Si cotul  amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga  mut fiecare madular al filosofului. Nu exista  alta solutie decît abandonul. "Vai, ce gradina  frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si,  ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o  viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura  la gura, între  doua îmbucaturi.

Shōji

   Am  facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi profesor, de-a lungul  aceleiasi ceremonii culinare.

   Prevenit, am  încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul  unei perfecte obnubilari  intelectuale.

Nu  stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului.

   Ceea ce, de altfel, seamana cu  o  clasica experienta Zen. Ca disciplina  spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca  crisparea efortului, efortul ca program sa  lipseasca..

   Constiinta trebuie eliberata de  rationalitate si de premeditare.

   În  cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si  încercînd sa o dominam rational. Facusem  totul pe dos.

   Buddhismul Zen ne da însa voie  sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea  româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! 

   Asta-i  situatia! În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în  proiect, nu sînt în regula. Sa se mai miste  si ei nitel, sa dea semne de viata.

   Vorba  gheisei mele: "Shabu-shabu!!!"