Permisul auto
de Dan Puric
Dumnezeu, iubindu-ma, ma tot pune la felurite încercari ca sa nu ma plictisesc.
Asa a fost si cu soferia. Ne-am luat si noi masina.
Atunci mi-a zis sotia ca ar fi bine sa-mi iau permis si eu, ca cine stie, s-ar putea sa fie nevoie vreodata sa sofez.
Pentru mine, lucrul asta a venit prea tarziu, si m-am dus la prima lectie de soferie cu emotii de liceean, la un PECO, unde trebuia sa ma întâlnesc cu instructorul.
Tremuram rau pe marginea trotuarului, ca la bacalaureat, si îl asteptam. Cel mai bun lucru era ca omul nu ma cunostea.
A venit cu o Dacia de pe vremea lui Ceausescu, careia, când i-a pus o frâna, chiar în fata mea, i-au sarit suruburile pe jos. Le-a adunat tacticos si le-a pus la locul lor, ignorându-ma.
Era mecanicul absolut, la întâlnirea cu imbecilul absolut.
Locul mortului.
Nea Ilie era plin de vaselina si avea un fes slinos pe cap. M-a citit din prima, si-a dat seama cu cine are de-a face.
Daca m-ar fi cunoscut, mi-ar fi spus: <Vai, maestre, ce onorat sunt sa va fiu eu instructor!>
Când mi-a zis, fara sa se uite la mine: <Ba, asta e cheia!>, am înghetat.
<Fii atent, a continuat el, ambreiajul este tata, frâna este mama, iar acceleratia este copilul tâmpit care alearga pâna ce da cu capul în prima masina.>
Absolut genial!
Apoi îmi spune scurt: <Treci în locul meu!>
Eu, speriat: <Lasa-ma, nene, ca n-am mai pus în viata mea mâna pe asa ceva>.
El: <Ba, tu nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa te conduca toti tâmpitii?>
Si atunci m-am gândit sa strig si eu la poporul român:
<Popor român, nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa fii condus de toti tâmpitii?>
Era o adevarata resuscitare, domnule!
Si îmi tot repeta: <Hai, hai, învata sa conduci!>
