RO: Niciodata nu-i prea tarziu
Prima zi de facultate, profesorul ni s-a prezentat si ne-a dat drept sarcina sa facem cunostinta cu cineva necunoscut. M-am ridicat sa ma uit in jur si atunci o mana fragila imi atinse umarul.
Cand m-am intors, am vazut o batranica marunta, cu chipul brazdat de riduri, care ma privea cu un zambet ce ii lumina intreaga fiinta.
Spuse:
- Buna, frumosule. Ma numesc Rose. Am 86 de ani. Pot sa te imbratisez?
Am izbucnit in ras si, dupa acceptul meu, ma stranse in brate cu putere.
- Ce cauti la universitate la varsta asta frageda si inocenta? am intrebat.
- Vreau sa gasesc un barbat bogat, sa ma casatoresc, sa ma stabilesc la casa mea, sa fac niste copii, raspunse ea zambind.
- Hai sa lasam gluma, am reluat.
Eram foarte curios sa aflu ce o motivase sa abordeze acest gen de provocare la varsta ei.
- Dintotdeauna mi-am dorit sa merg la universitate si acuma mi se indeplineste visul, imi spuse.
Dupa curs ne-am dus la bufetul studentesc si am baut un milkshake de ciocolata. Ne-am imprietenit pe loc.
Timp de trei luni, zilnic, dupa ore, plecam impreuna si stateam de vorba necontenit. Eram de-a dreptul fascinat sa ii ascult acestei "masinarii a timpului" confesiunile atat de bogate in intelepciune si experienta.
De-a lungul anului, Rose a devenit " mascota " campusului si se imprietenea cu usurinta cu toata lumea, oriunde s-ar fi dus. Ii placea sa se puna la patru ace si sa se lafaie in atentia pe care i-o acorda toata lumea in jur. Si se bucura de fiecare clipa.
La sfarsitul semestrului am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la banchetul fotbalistilor.
Imi vor ramane mereu in minte invataturile ei.
A fost prezentata si a pornit spre tribuna.
